Prin urmare, ramane doar poezia din noi?!

Inima si-a impreunat degetele peste sufletul modest acoperit!
Departe de tine nu poate sa traiasca si doar o lumina palida
ii mai tine companie in noapte ...Singuratatea...
Singuratatea arsa, exasperata de sete,
fumul isi indreapta spre ultimul apus...
zambeste indrazneata celor ce-o privesc
in semn ca va iesi din nou victorioasa...
...incearca sa desparta soarele de luna,
stelele ar vrea sa le desprinda de pe cer ...
Si rade ...
de ranile invizibile din sufletele bune
de care, inca lumea este plina.
Saracele priviri... umile,
cer doar ceva in care sa mai spere
si speriate alearga spre farmecul unui cuvant dintr-un poem.
Alearga sa atinga gandurile ce se opresc pe ridul fruntii,
ce apare atunci cand spun :
"Da-mi, Doamne rabdare !.."
obosite fiind de atata suferinta.
Si-atunci, doar Poezia
Singura companie in care se incred ,
afla adevarul sentimentelor ascunse,
atunci cand degetele dornice se-alinta.