Te respir in amintiri ce se cuibaresc in minte, in timp ce privesc spre cer si imi dau seama cat de departe esti...
M-ai lasat sa traiesc doar fragilitatea asteptarii si cu speranta ca suferinta o vom imparti amandoua.
Tu, mai mult ca oricine ai stiut ceea ce simteam si cred ca ma intelegeai cel mai bine. Tu ai cunoscut si cu sufletul sentimentele, dificultatile, preocuparile, descurajarile, temerile, izolarile, tacerile mele si uneori bucuriile, sperantele si multumirile.
Am resimtit in tacerea absoluta de astazi, vocile si invocatiile de ieri.
Am inteles ca nu ajung cativa ani pentru a sterge o amintire, o imagine, o durere, iar unele dureri cresc cu fiecare secunda ce trece. Ca si alte persoane, mi-am impus sa nu vorbesc... sa sufoc lacrimile in spatiul cel mai profund si ascuns al sufletului meu pentru a fi singura martora a tacerii mele.
Am tacut si am sufocat adevarul si temerile pentru groaza ce o aveam de a nu fi inteleasa sau mai rau, crezuta.
Am trait teama de a ramane singura, mai exact, de a fi singura. Este dificil si greu de explicat cum este sa te simti singur inauntrul tau, cum este sa simti ca doua bucati din tine se rup; bucata ce ti-a dat viata si o alta care ar fi vrut sa prinda viata.
Priveam de jur imprejur, vazand persoane trecand pe langa mine, dar nu reuseam sa opresc pe nimeni. Nu stiam cum sa le spun ca sunt in cautarea linistii. Am inchis ochii si amintindu-mi de cuvintele mamei: "Sa nu te temi, pe drum nu ai sa gasesti doar urcusuri .", plangand, mi-am luat inima in dinti, si am inceput sa merg.
Incet-incet am inceput sa ma apropii de normalitate.
Era poate important sa am pe cineva cu care sa pot vorbi si sa pot rade, dar cel mai important era sa am pe cineva caruia sa ma pot confesa, sa-i pot spune temeile, sa-mi pot deschide sufletul fara sa-mi fie teama ca va fi ranit. De aceea poate am revenit aici, unde am putut plange si am putut sa povestesc o parte din viata, din sperantele si visele mele ... suferintele.
Dar momentele cele mai intime al zilelor mele raman totusi serile, cand umbrele acopera camera si chipurile celor ce-mi lipsesc cel mai mult se reunesc intr-o imbratisare ce ma sufoca in abisul intunericului.
Anxietatea cedeaza timp si spatiu sperantei cu primele raze de soare ce apar. O alta zi a trecut, o alta vine si trebuie traita.
Am un mare gol in suflet si nu stiu cum sa-l umplu, dar voi incerca sa fac tezaur din sfaturile tale .
Commenti